COPILARIA Anul 1967, un an care consemneaza in viata familiei Vasilescu o esentiala schimbare: Eugeniu (tehnician la Autobuzul Bucuresti) si Elena (tesatoare la Intreprinderea Textila Dacia), devin parinti. Casatoriti de 15 ani, s-au hotarat (in fine !) sa lase posteritatii un urmas. Pe mine. M-au facut, asa cum se spune, la “batranete”. Tata avea 44 de ani si mama 36. Aproape ca nu mai credeam ca am sa vad vreodata lumina zilei. Si, pentru ca eram foarte nerabdator, m-am nascut la 7 luni. Pe 15 august 1967, la ora 7 dimineata, la Spitalul Polizu. De ziua Sfintei Maria si sub zodia leului, Pamantul s-a mai ingreunat cu un cetatean roman, care cantarea la nastere 2,7 kg. Inca de la inceput mi-am propus sa fiu un tip activ si energic, iar graba cu care am aparut pe lume dovedeste ca nu fac parte din categoria celor care se nasc atat de obositi, incat toata viata traiesc pentru a se odihni… Pe la 8 luni, m-am ridicat in picioare si de atunci tot imi perfectionez mersul. Mama imi povestea ca nu plangeam niciodata aiurea, dar eram tare rasfatat si orgolios. Dupa un an, mama a trebuit sa-si reia serviciul pe care il intrerupsese pentru mine si pentru ca nu avea cu cine sa ma lase in casa, a hotarat impreuna cu tatal meu sa ma trimita la tara, la rudele mamei. Asadar, se poate spune despre mine cu certitudine ca nu am “cei 7 ani de acasa”. Acolo am stat pana la 6 ani, timp in care parintii mei au venit la mine aproape saptamanal cu dulciuri si jucarii. Ce poate fi mai frumos decat o copilarie la tara…? Satul Flamanzeni (actual Bucoveni), aflat la 2 km de orasul Buftea a fost si va ramane pentru mine locul cel mai drag din lume. Mama Olga, pentru ca asa ii spuneam eu surorii mamei mele, m-a crescut ca pe propriul sau copil si m-a invatat ce este bine si ce este rau. O iubesc si acum la fel ca pe mama. De altfel, am spus mereu si ori de cate ori am avut ocazia ca eu am avut noroc de doua mame: una care m-a facut si una care m-a crescut. Primele mele fotografii de la tara ma regasesc intr-o lada. Prinsesem un obicei ciudat: mancam pamant! Ma duceam de-a busilea pana la ghivecele cu flori si ciuguleam ca o rata. Preferam cel mai mult pamantul din ghiveciul cu lamai. Nu stiu nici acum de ce … Cert este ca mama Olga a hotarat sa ma tina intr-o lada, de frica sa nu patesc ceva de la ineditul meu gust culinar. Au urmat anii de gradinita din care nu mi-au mai ramas decat doua amintiri. Prima se leaga de faptul ca, pentru prima data in viata mea, m-am indragostit. Nu mai stiu cum arata fata dar, imi aduc aminte ca, atunci cand trecea pe ulita, prin fata casei noastre, ma ascundeam in curte, dupa gard si strigam la ea: „Nina frumoasa, Nina frumoasa!”. A doua amintire reprezinta o intamplare nu chiar foarte placuta, dar benefica poate pentu viitorul meu. Am alunecat si am cazut, pana la brau, in toaleta aflata in curtea gradinitei. Gaurica aceea triunghiulara, decupata in podeaua unei baraci de scandura, s-a dovedit a fi pentru mine o adevarata capcana. M-am extras de acolo cu greu si, plangand de oftica, de rusine, dar si de sperietura, am fugit acasa. Norocul meu a fost ca gradinita se afla la vreo 3-4 curti de casa noastra si nu m-a vazut nimeni. Am scapat de gura satului. Mama Olga m-a spalat bine cu furtunul cu care uda rosiile, dar nu se poate spune ca am scapat prea repede de miros. Acum pot vedea prietenii mei de ce am avut in viata mea atata noroc... SCOALA A venit timpul sa merg la scoala si, cu regret, am plecat de la tara, m-am despartit cu greu de micii mei prieteni, dar intr-un fel si bucuros ca ma mut "la oras". Aveam o teribila curiozitate sa vad ce inseamna viata de cartier. Intre timp, parintii mei se mutasera in zona Oltenitei, undeva, intr-un bloc pe soseaua Giurgiului, in spatele pietii Progresul. Amandoi lucrau, asa ca pe gatul meu urma sa imi agat cheia de la casa, ca pe o medalie pretionasa. Pe 15 septembrie 1973, la 6 ani si ceva, paseam pe poarta scolii generale nr.111 (in prezent „George Bacovia”) de pe strada Stoian Militaru. Prima zi de scoala, in clasa I, a fost cea mai trista zi din viata mea. Am plans cu sughituri. Singurul elev din clasa care a plans. Dar, va rog sa ma credeti, ca am avut un motiv bine intemeiat. Toata lumea mi-a spus ca a venit momentul sa merg la scoala, dar nu mi-a spus nimeni ca de acolo te mai si intorci acasa! Eu credeam ca mama ma va lasa la scoala si ca va mai veni doar din cand in cand sa ma ia pe acasa. Dupa ce am inteles cum stau lucrurile, m-am linistit. In clasa a II-a m-au facut pionier si am jurat "zalog de legamant" la casa memoriala a lui George Bacovia, aflata la cateva stradute de scoala noastra. Ce mandru am fost! Aveam senzatia ca, pe umerii mei, odata cu cravata rosie, mi-am agatat si o mare responsabilitate. Mi-a trecut repede. In scoala am luat coronite si premii, dar am stat si pedepsit la coltul clasei. Le-am facut pe toate, si bune si rele. Am invatat numai ce mi-a placut. In rest … ma prefaceam ca am habar. Unii profesori s-au prins ca nu prea ma omoram la materiile lor si-mi tot spuneau ca sunt “branza buna in burduf de caine”. Ma rog, poate aveau dreptate…Parerea lor. Tot in scoala generala mi s-a deschis apetitul pentru sport. In clasa a V-a am fost selectat pentru echipa de volei a scolii si am ajuns ca in ultimii doi ani de scoala sa joc ca ridicator in echipele de juniori I ale "Electra", "SS1" si "Steaua". Mai trebuie sa consemnez ca, in clasa VIII am infiintat grupul "Ciresarii", cu care am facut nenumarate expeditii pe urma adevaratilor “ciresari”ai lui Constantin Chirita. LICEUL Au urmat anii de liceu. Treapta I la “Gheorghe Sincai" din Tineretului si Treapta a II a la Liceul Industrial “Autobuzul “. O schimbare de macaz pentru ca tatal meu lucra la "Autobuzul" si credea ca dupa terminarea liceului pot sa ma angajez acolo si sa invat "ca lumea" o meserie. Viata de liceu mi-a placut foarte mult. In clasa a IX-a am devenit membru U.T.C. Dupa primii ani in care am invatat la greu, am inceput sa ma dedic mai mult materiilor care imi erau necesare pentru examenul de facultate. Ma atrageau, de asemenea, foarte mult activitatile extrascolare. Asa se face ca am infiintat o brigada artistica, am scris o piesa de teatru care s-a jucat in sala de festivitati a liceului si am dat gata primul meu volum de poezii, nepublicat vreodata. Am continuat sa fac sport, dar de data aceasta fotbal. Am participat si am fost admis la selectia pentru echipa de juniori a F.C."Autobuzul" Bucuresti. Aici am jucat fotbal ca extrema stanga pana in anul 1985 an in care am fost si selectat pentru nationala de juniori a Romaniei ("Luceafarul" Bucuresti), echipa care la acea vreme juca "mana moarta" in divizia B. Am terminat liceul si am primit diploma de calificare ca “prelucrator prin aschiere”. Tata a considerat ca este necesar sa ma familiarizez cu munca si cu trezitul de dimineata, asa ca, m-a angajat imediat ca strungar la “Autobuzul”in sectia 421-Forja, atelierul de intretinere. Fiind secretar de partid pe intreprindere putea sa ma arunce pe undeva ca functionar, dar a preferat sa fie un exemplu pentru ceilalti membri de partid si sa arate ca fiul lui este un muncitor de nadejde si cu mari perspective in ... munca socialista. La inceput m-am ofticat. Acum nu-mi pare rau si cred ca tata a procedat corect. Poate ca acesta este motivul pentru care si acum fostii angajati ai fostei "Autobuzul Bucuresti" il saluta cu respect pe secretarul P.C.R., Eugeniu Vasilescu. Am lucrat 3 luni, am dat la facultate, am intrat si ... am plecat in armata. ARMATA Asa dupa cum era obiceiul, dupa ce am luat examenul de admitere la facultate, am fost chemat imediat la incorporare. Mi-am facut vizita medicala si, cu valiza de lemn facuta la atelierul de tamplarie al intreprinderii, am plecat “la oaste”: arma-pompier, locatia - Municipiul Arad. Nu am sa uit poate niciodata cele 9 luni petrecute ca militar TR-ist in Grupul PCI Arad din strada Gh. Dimitrov. Viata grea! Nu mi-au placut niciodata biscuitii, iar atunci cand i-am scris mamei sa-mi trimita rahat si biscuiti, a plans saraca doua saptamani. Nu stiu daca au fost 3 nopti consecutive in care sa fi dormit de la stingere pana la desteptare. Alarma dupa alarma. Am participat la 63 de incendii, am salvat foarte multe bunuri, dar si viata unui copil. Era sa mor de doua ori. O data mi-a cazut o barna groasa innegrita de foc chiar in cap. De obicei, nu purtam casca intrucat eram deja sef de masina si aveam voie sa merg la incendii cu boneta militara. In acea dimineata, nu mi-am gasit boneta si am fost nevoit sa imi pun casca. Providenta! Ea m-a salvat si m-am ales doar cu o suceala de gat! O a doua "ocazie" in care era sa dau „ortul popii” a fost atunci cand m-am aflat intr-o misiune de aplicatie la un siloz inalt de 50 de metri. Eu si colegul meu, servant pe aceeasi masina de interventii, ne aflam pe scara laterala a turnului de siloz, la aproximativ 30 de metri inaltime, unul deasupra celuilalt. La un moment dat, colegului meu, aflat mai sus cu vreo 6 metri decat mine, i s-a agatat capsa tocului de la toporul pe care il avea atarnat in spate intr-unul din inelele scarii. Acesta s-a desfacut si toporul a cazut, trecandu-mi printre maini, la cativa centimetri de cap. I-am simtit adierea. Iar am scapat! In 9 luni de armata am plecat acasa doar de 2 ori cate 5 zile. Norocul meu a fost ca la cateva case de unitate locuia o familie de unguri (fam.Adamciuc) care m-au indragit si care imi mai trimiteau cateodata cornuri sau sucuri. Nu mai stiu nimic de ei dar as vrea sa cred ca sunt bine. Dumnezeu sa le dea sanatate! Mi-a placut sa fiu primul la toate exercitiile sportive militare, specifice pompierilor si am detinut chiar cateva recorduri ale unitatii pentru acea vreme: cel mai bun timp pentru desfasurarea si racordarea concomitenta a doua furtune de tip B, cel mai bun timp pentru saritura gardului de 2 metri si nu in ultimul rand, cel mai bun timp pentru imbracat din pozitia "somn" - 6,8 secunde. Mai retin din armata: am "tinut" gazeta de perete a unitatii; m-am batut cu un bucatar pentru ca mi-a dat cu polonicul in cap; mi-au spart valiza de vreo cateva ori; am fumat prima tigare din viata mea si, nu in ultimul rand, mi-am dat seama care este in armata rolul ... moldovenilor. FACULTATEA Am vrut sa urmez cursurile unei facultati tehnice. Nu am avut insa nici o preferinta. Am urmarit pana in penultima zi de inscriere la care facultate sunt mai putini candidati. Am tot pendulat intre I.P.B. si I.C.B. M-am inscris pana la urma la I.C.B. - facultatea de utilaj tehnologic unde, cu o zi inainte de terminarea inscrierilor erau 60 de candidati pentru 21 de locuri. Am luat o mare plasa! Probabil ca toti au asteptat ca si mine sa vada unde sunt mai putini candidati si s-au inscris acolo. Adica acolo unde m-am inscris si eu. Asa se face ca la finalizarea inscrierilor, pentru facultatea mea, au optat 221 de candidati. Am dat examenul de admitere la Institutul de Constructii Bucuresti-Facultatea de Utilaj Tehnologic si am fost admis la pozitia a 9-a. Nu mai stiu ce nota am avut, insa e ceva, nu ? Dupa terminarea armatei am inceput cursurile la seral. A urmat o perioada destul de complicata avand in vedere si faptul ca m-am reangajat imediat la „Autobuzul”. Dimineata la munca, seara la facultate. Eram tot strungar pentru ca si tata era tot ... secretar de partid pe intreprindere si nu dorea sa il arate nimeni cu degetul pentru ca isi ajuta baiatul. Asa a fost si cu locuinta familiei noastre. A dat case la sute de oameni numai pentru noi nu a vrut sa obtina un apartament, chiar daca indeplineam conditiile pentru a solicita sa-l avem. Si acum locuieste, impreuna cu mama mea, in acelasi apartament cu doua camere, nedecomandate, de peste 30 de ani. Nu stiu daca eu as fi facut la fel ca el, dar pentru mine a fost si ramane cel mai cinstit tata din lume. Mi-a placut viata de student dar nu prea am avut parte de ea deoarece am fost primit in partid si am inceput sa ma implic foarte tare la U.T.C. Dupa un stagiu scurt de secretar U.T.C. pe sectie, am fost ales secretar U.T.C. cu probleme de propaganda pe intreprindere. Chiar daca acum pare o chestie pur politica, in acei ani nu am facut practic decat ceea ce acum se cheama munca intr-un O.N.G. Oreganizam concursuri de toate felurile, excursii etc. Mi-a placut asta foarte mult si nu regret nici o secunda din acea perioada. De-abia in anul IV am fost “promovat” tehnolog la atelierul de proiectare al intreprinderii, „profitand” de iesirea la pensie a tatalui meu. In ultimul an de facultate am terminat si cursurile de pedagogie cu specializarea desen tehnic si rezistenta materialelor. Practica pedagogica mi-am facut-o la fostul meu liceu „Autobuzul”. Cea mai mare realizare din anii mei de studentie ramane totusi prietenia cu cea care urma sa imi devina sotie, Irina Militaru. Am castigat-o în urma unui pariu ... pierdut. In primele zile de facultate ne-am „distribuit” fetele în functie de gusturi si am pus la bãtaie o lada de bere pentru cel care în 3 sãptãmâni merge pe stradã cu ea de mana, sãrutându-se. Unul a câstigat pariul, iar ceilalti au reusit si ei sã îsi ducã la indeplinire „sarcina”, e drept, cateva saptamani sau luni mai târziu. Numai eu, abia dupã trei ani, am reusit sa o tin de mânã. Si pentru ca m-a chinuit atat de mult, de atunci, nu i-am mai dat drumul. FAMILIA Am cei mai buni parinti din lume! Amandoi sunt acum pensionari, dupa ce o viata intreaga au muncit si s-au chinuit sa ma creasca cum au stiut ei mai bine. De altfel, prin tot ceea ce eu am facut in viata mea, am vrut sa le multumesc si sa le fiu recunoscator. Tata s-a nascut in comuna Slobozia Moara, judetul Dambovita, intr-o familie de tarani instariti. Bunicul meu din partea lui (Vasilescu Nicusor) a fost chiar primar al comunei. Lui ii port numele. Mama lui (Vasilescu Frusina) a murit la cateva zile dupa ce l-a nascut. Era lauza, era singura acasa si s-a speriat noaptea de niste caini care au intrat in curte. La 20 de ani, tata a venit in Bucuresti si a lucrat pe santierul care avea sa construiasca Cinematografia Romana de la Buftea. Asa a cunoscut-o pe mama. A lucrat apoi 44 de ani la intreprinderea "Autobuzul" din Bucuresti, fiind muncitor specialist si maistru. "Unul dintre cei mai buni si mai apreciati oameni pe care i-a avut intreprinderea". Asa vorbesc oamenii despre el. Mama s-a nascut in satul Flamanzeni, langa Buftea. Toata familia dinspre tatal ei (Bisze Eduard) isi desfasoara arborele genealogic intre Germania si Austria. Bunicul a venit in Romania dupa primul razboi mondial si dupa obtinerea cetateniei romane, a facut parte din regimentul "Mihai Viteazul".A fost ranit grav. Unul dintre gloantele care l-a lovit nu a putut niciodata sa-i fie extras. Mama spunea totdeauna ca din cauza asta a si murit. Prin 1920, el a cunoscut-o pe bunica (Bisze Alexandrina), fiica de tarani saraci din Flamanzeni. A fost cizmar la palatul printului Barbu Stirbei si a avut atelierul lui de cizmarie pana in anul in care a murit. Cea mai mare neimplinire a lui a fost faptul ca nu a reusit sa traiasca incat sa ma invete pe mine limba germana ... Asadar, dupa arborele meu genealogic, pot spune ca sunt 75% roman si 25% neamt. Asa cum am mai spus, in facultate am cunoscut-o pe Irina. In 1989 ne-am casatorit. Pentru ca parintii nostri nu aveau o situatie materiala prea stralucita, dar si din orgoliu, am vrut sa ne facem nunta singuri. Am facut amandoi imprumuturi la C.A.R., eu de la "Autobuzul" si ea de la "Metalurgica". Avem in prezent 15 ani de când suntem împreunã. Nu stau prea mult pe acasã, mai tot timpul sunt plecat la birou, pe teren sau în delegatii. Cu toate astea, ne intelegem perfect. Am o super nevastã! Si mi-am facut rost o data cu ea si de o pereche de socri adorabili. Pe 5 aprilie 1992 s-a nascut fiul nostru, Eugeniu Ioan. Toti îmi spun ca seamana cu mine. Si eu cred la fel! Este un bãiat bine educat (de mama lui) si ambitios (ca tatal lui). Invata acum la aceeasi scoala si sta in aceeasi banca in care in care am stat si eu cu 30 de ani in urma. Roata morii se-nvarteste: Tac-tac-tac! EPILOG Cam asa a aratat primul capitol din viata mea, poate cel mai frumos. Dupa revolta populara din 1989, la care am participat activ si din care am scapat ca prin minune de gloantele trase de habar n-am cine, m-am apucat de politica, am intrat in Parlament, am mai terminat o facultate, am infiintat cateva asociatii sau fundatii si am mai facut multe alte fapte lumesti. Ce va urma? Nu stiu. Sunt insa hotarat sa-mi las o amprenta cat mai vizibila pe acest minunat taram lasat de bunul Dumnezeu si la care tin atat de mult - Romania.